Dezvoltarea și educarea limbajului

Conform literaturii de specialitate, în terapia limbajului afectat există mai multe metode care pot fi utilizate în dezvoltarea, antrenarea și corectarea limbajului, după cum urmează:

Pentru producerea sunetelor este necesar să vibreze coardele verbale. Acestea vibrează în timpul expirului care își modifică presiunea (ca și inspirul, de altfel) în emisia fiecărui sunet. De pildă, presiunea expiratorie este mai accentuată în pronunțarea consoanelor surde față de cele sonore. Musculatura implicată în actul respirație trebuie exersată mai cu seamă la copii, deoarece ea nu este suficient de dezvoltată pentru antrenamentul natural desfășurat care are la bază o perioadă relativ scurtă. În respirația de tip costo-abdominală specifică sexului masculin, rolul hotărâtor îl au mușchii abdominali și costali inferiori, iar în respirația toracică prezentă la sexul feminin, mușchii toracali determină activitatea expirului și inspirului. Indiferent de tipul de respirație, un rol hotărâtor îl joacă controlul nervos în reglarea echilibrului dintre expir și inspir. La copii nu este realizată o diferențiere netă a respirației în funcție de sex și nu se desfășoară în mod ritmic. În deficiențele de vorbire disritmurile respiratorii se accentuează, iar în unele situații acestea pot determina tulburări de ritm și de fluență a vorbirii. În stările de oboseală, lipsa de sincronizare a expirului și a inspirului este tot mai accentuată. În asemenea situații. deficiențele de vorbire au tendința de a se manifesta tot mai pregnant, iar la copil se instalează o teamă exagerată pentru actul comunicării. Vorbirea prezintă nu numai neregularități în intensitate și melodicitate, dar se ajunge la crearea unor pauze neregulate în timpul vorbirii, ceea ce poate da un aspect mai puțin plăcut. Faptul că în dislalie sau în bâlbâială au tendința de a vorbi în timpul inspirului (ceea ce nu este natural) determină o accentuare a tulburării de limbaj. .

În funcție de vârsta copilului se pot folosi o serie de exerciții care duc la înlăturarea deficiențelor respiratorii și măresc capacitatea și volumul respiratoriu. Printre cele mai importante sunt: 

3. Dezvoltarea motricității generale și a mișcărilor fonoarticulatorii.

Din acest punct de vedere, sunt importante în primul rând exercițiile generale care fortifică organismul, trunchiul, gâtul și membrele. Este indicat ca aceste exerciții să se asocieze cu cele de respirație, pentru a ușura mișcările complexe ale grupelor de mușchi care iau parte în actul de respirație și la activitatea aparatului fono-articulator. Acestea deoarece în pronunțarea fiecărui sunet, corpul, gâtul, membrele capătă o anumită poziție de relaxare sau de încordare. Deși o asemenea poziție nu este vizibilă, decât la o înregistrare fină sau la o observare foarte atentă, ea este reală și influențează procesul de emisie a sunetelor și cuvintelor. La copiii cu tulburări de pronunție are loc o încordare a mușchilor de la nivelul aparatului fono-articulator, a limbii, a buzelor pe porțiuni nespecifice, ceea ce determină nu numai afectarea pronunție, dar și a dicției, a timbrului și înălțimii vocii. Din aceste motive, sunt necesare două tipuri de exerciții: unele pentru relaxarea organismului și a musculaturii aparatului de emisie, ceea ce joacă un rol important în pronunțarea majorității sunetelor limbii române și altele de încordare care sunt folositoare mai cu seamă pentru pronunția sunetelor surde. Pentru a fi eficiente, exercițiile fizice generale trebuie să se desfășoare în mod ritmic ceea ce contribuie la introducerea ritmicității și la nivelul vorbirii. Pentru dezvoltarea organelor fono-articulatorii se pot recomanda exerciții pentru dezvoltarea mișcărilor expresivității faciale, linguale, mandibulare, labiale și ele constau în:

- umflarea alternativă a obrajilor;
- imitarea ritmică a râsului și a surâsului;
- coborârea ritmică a sprâncenelor alternativ cu închiderea ochilor;
- mișcări ale limbii - ștergerea dinților de sus, a celor de jos;
- deschiderea gurii și scoaterea ritmică a limbii;
- scoaterea limbii peste buza superioară în direcția nasului și peste buza - inferioară înspre bărbie;
- ridicarea limbii spre palat și lăsarea ei în jos cu zgomot;
- imitarea tremuratului (brr, brrr);
- exerciții de mișcare a mandibulei la stânga și la dreapta, mișcări înainte și înapoi;
- imitarea rumegatului animalelor;
- strângerea buzelor și suflarea aerului cu putere ca în pronunția p și b;
- imitarea formei de pâlnii cu ajutorul buzelor (ca în pronunția sunetelor o și u) ș.a.m.d. 

Pe lângă aceste procedee, pentru corectarea tulburărilor de limbaj se pot utiliza:

4. Educarea personalității.

În deficiențele de limbaj se produc perturbații în organizarea și sistematizarea activității psihice, ceea ce face să scadă încrederea în forțele proprii și să apară o stare de încordare permanentă. Deficiențele de limbaj accentuate care afectează atât latura expresivă cât și cea receptivă a limbajului nu numai că determină reticențe în relaționarea cu cei din jur, dar integrarea copilului în colectivitate devine anevoioasă. Cu cât tulburarea de limbaj este mai gravă, cu atât se crează mai multe probleme în plan social și psihologic. În perioadele școlare, mai cu seamă în perioada pubertății aceștia pot fi deprimați, nervoși, irascibili, rigizi, reținuți, necooperanti, negativiști, manifestând complexe de inferioritate etc. Unii din ei refuză să meargă la școală și adoptă o atitudine negativă față de învățătură, ceea ce duce la eșecuri școlare repetate. Prelungirea unor astfel de stări stresante poate provoca o hipersensibilitate afectivă sau tulburări afectiv - emoționale și voliționale accentuate. 

În educarea personalității un rol deosebit de important îl joacă, pe lângă progresele înregistrate în înlăturarea tulburării de limbaj, psihoterapia. Aplicarea de către specialiști trebuie să țină seama de etiologia și simptomatologia tulburărilor respective. La copiii preșcolari mici, psihoterapia se poate desfășura sub forma unor jocuri dirijate de adult. În asemenea situații copiii se lasă ușor antrenați în activitate și verbalizează acțiunile respective. Totodată ei pot fi influențați pe direcția încurajării și înlăturării negativismului. Învață să coopereze și să stabilească relații verbale cu cei din jur, ceea ce contribuie la câștigarea încrederii în posibilitățile proprii și la crearea de satisfacții. Pe aceeași linie se înscriu vizionările unor filme sau a teatrului de păpuși, urmate de comentarii dirijate ce urmăresc antrenarea în activitatea verbală și desprinderea unor elemente cu caracter moralizator. Pentru copiii mai mari, discuțiile care vizează un anumit scop contribuie la crearea unei stări relaxante și la crearea confortului psihic. Cu această ocazie se poate antrena voința și modul de a gândi al interlocutorilor, în așa fel încât să înțeleagă caracterul tranzitoriul al tulburării de vorbire și că randamentul activității intelective se va îmbunătăți odată cu educarea limbajului. Formele psihoterapiei se pot desfășura individual sau în grup, dar ambele situații depind din punct de vedere al eficacității de măiestria specialistului care conduce situația respectivă. Durata unei ședințe psihoterapeutice depinde de vârsta copiilor, de conținutul problematicii puse în discuție, de atitudinea acestora față de activitatea desfășurată, de felul cum este receptată aceasta, de posibilitățile specifice de concentrare a atenției. În principiu, educarea limbajului ar trebui să vizeze:

Sursa: Emil Verza „Ce este logopedia”. Editura Științifică și Enciclopedică